Am vizitat pentru
prima dată deşertul sub imboldul unei imagini irezistibile create de un
prieten: „Când vezi răsăritul în deşert, îţi vine să îngenunchezi pe dună; te
aştepţi să apară Iisus de la dreapta şi Mohamed de la stânga, şi înţelegi
atunci de ce s-au scris religiile lumii”. Dar nu despre misticismul deşertului
discutăm acum, ci despre muzicalitatea lui.
Căutaţi-vă ocazia
să ascultaţi Chaabi, muzica tradiţională a algerienilor, găsindu-şi izvoarele
în tradiţiile arabe şi andaluze. Veţi regăsi o orchestraţie de corzi, ce vă va
duce în mod justificat cu gândul la flamenco, unde viorile şi mandolinele sunt
susţinute de ritmul de percuţie, peste toate plutind melancolii vocale
specifice arabilor şi berberilor. Vă veţi găsi însă această ocazie numai între
dunele de nisip, pentru că autenticitatea Chaabi se păstrează exclusiv în fumul
de narghilea şi aburul ceaiului de mentă, servite chiar de beduinii ce vă
cântă, iar orice altceva şi-ar găsi ecoul în betoanele europene îşi pierde
autenticitatea.
Soluţia, nu de
compromis, ci alternativă, la inaccesibilitatea muzicii Chaabi este Raï, o formă de secol XX a folclorului
algerian. Deşi originar din muzica păstorilor beduini, Raï a luat naştere în
rândul tierilor săraci din oraşe, căpătând subtile influenţe spaniole şi
franţuzeşti. A reprezentat pentru foarte scurt timp o formă de manifest social,
dezvoltându-se apoi în manifestare deplină de artă.
Vă recomand cu căldură să
ascultaţi Cheb Khaled, eventual piesa Male habtl madjatch, de găsit pe albumul
Flying Carpet al lui Claude Challe. Personal, percep această piesă ca o
metaforă, la început pentru calmul inert din care ia naştere energia vitală a
unei fiinţe umane, apoi pentru pofta nesăţioasă cu care sufletul nostru
îmbrăţişează viaţa, căutând mereu visarea şi basmul. După ce o ascult, regretul
finalului este alinat doar de conştiinţa faptului că toate căile îmi sunt
deschise spre misterele celor ce vor urma.
No comments:
Post a Comment