Adeseori asociem trăiri psiho-emotive cu perceptii senzoriale. Un miros, o imagine sau un sunet ne aduc aminte de anume momente, întâmplări sau chiar perioade din viaţă. Interesantă mi se pare o mică ironie ce se petrece în cazul în care percepţia senzorială reînvie perioade întinse în timp. Prin întinderea ei, perioada în discuţie reprezintă un buchet bogat de amintiri, ce înmănunchează flori impunătoare prin frumuseţea lor. Totuşi, în momentul în care ne lovim de percepţia senzorială generatoare, prima floare ce se desprinde din buchet este cea mai pricăjită şi firavă. Dacă mirosul de portocale ne aduce aminte de sărbătorile de iarnă, prima imagine când simţim acest miros nu va fi nici bradul împodobit, nici fericirea sufletelor strânse în jurul lui, nici ultimul cadou primit anul trecut de la cel mai drag prieten, ci poate culoarea pantalonaşilor cu care eram îmbrăcaţi când ne rupeam dinţii de lapte într-o portocală, într-o dimineata oarecare de iarnă, sau poate marca maşinii care ne-a stropit anul trecut când veneam cu bradul acasă. Florile impunătoare se desprind şi ele din buchet una câte una, umplându-ne sufletul, însă numai după ce s-a desprins întâi floarea pricăjită.
Astfel îmi aduce mie aminte muzica lui Mihai Mărgineanu de o perioadă lungă şi frumoasă. În ciuda multitudinii, diversităţii şi profunzimii amintirilor readuse, primele două imagini recreate sunt cele mai firave în simplitatea lor. Când ascult melodia aceasta în mod special, mă trezesc ridicându-mă de pe scaunul din dreapta al unei maşini, după un drum relativ lung, şi coborând pe trotualul pe care şi-au înşirat ţigăncile tarabele cu flori. Până să apuc să iau mănunchiul în semn de apreciere şi consideraţie, mă trezesc tolănit pe o canapea, cu picioarele pe masă, cu sticla de Cola sprijinită lângă mine, aprinzându-mi un Kent lung şi urmărind privirea hipnotizată de televizor astfel încât nu mai percepe nimic în jur...
Nu are sens să zăbovesc asupra substanţei melodiei, asupra adâncimii metaforelor împletite pentru a da seama de sentimentul iubirii, într-una din cele mai pure şi nemuritoare valenţe pe care le poate căpăta; aşa că ma grăbesc să îmi iau un pachet de Kent şi să pierd rotocoale de amintiri în necuprinsul prezentului.
No comments:
Post a Comment