Când rostim un cuvânt, nu o facem pentru noi, ci pentru persoana care percepe cuvântul. De aici şi perversitatea cuvântului, aceea că înţelesul său nu se regăseşte în simplitatea cu care este dăruit, ci în complexul de conotaţii în care este primit. Valoarea şi greutatea sa sunt date mai mult de încărcătura ascultătorului decât de voinţa cuvântătorului...
Dacă îmi ciripeşti hotărât vaiet de pasăre muribundă, nu aud decât triluri entuziaste de pui desfăcându-şi aripile. Dacă îmi marchezi încheierea unei lecţii de viaţă, aud începutul unei trăiri necunoscute. Dacă îmi arăţi fotografii prăfuite, tatuate în amintire, eu văd o piesă de teatru în care joc chiar acum. Dacă îmi aşterni ademenitor în faţă uitarea şi privirea spre ce va fi, eu voi aprecia mai mult privirea spre ceea ce este şi nu se poate uita. Dacă pui între noi o lume întreagă, eu o voi aşeza în jurul nostru. Dacă îmi spui că nu poţi respira şi nu vrei sa te ridici în aer, voi înţelege să respir eu prin tine şi să te arunc în înaltul cerului...
Şi aşa mai departe, multe alte înţelesuri pe de-a-ndoaselea de voiţa cuvântătorului. Toate din două motive: pentru că nici măcar nu îţi găseşti propriile cuvinte să te minţi, şi pentru că, dacă le-ai găsi totuşi, nici măcar ele nu vor putea ascunde ce simţi. Să te orbeşti tu deci cu perdea deasă de cuvinte goale, eu rămân cuibărit în văl străveziu de trăiri intense, veşnic nepătat de murdăria raţiunii fără curaj. Căci dragostea dăinuieşte în trăiri, în timp ce încrederea moare doar în raţiune.
No comments:
Post a Comment