Despre îndrăzneală

Intraţi cu picioarele murdare de noroi în cea mai curată parte a sufletului meu?! Căutaţi să fiţi miez putred inimii mele?! Mă plezniţi cu mânuşă de mojic, roasă de moliile fantasmelor voastre? Aţi uitat pesemne că-mi e limba fără ruşine, ascuţită şi despicată la vârf... Ignoraţi mi-s’pare forţa cu care lovesc în moalele capului gol când puneţi mâna unde nu trebuie...

Vi s-a făcut dor de ducă, fantome neîntrupate? Dacă vă mai depăşiţi limitele, vă răstignesc pe mucegaiul durerii voastre şi ciupesc cu harapnic şfichiuit în fier bucăţi mari de suflet sângerând!

Încercaţi marea cu degetul, amintiri desuete? Dacă vă mai atingeţi de ce nu vă aparţine, vă înec în vaietele voastre de chin până când stârvul vostru contorsionat nu mai scoate suflare mârşavă!

Vreţi să vedeţi candelă pâlpâind, îngeri căzuţi? Dacă vă mai imaginaţi drepturi pe care nu vi le-am dat, vă leg de rugul cutezanţei voastre şi vă ard cu flacără mistuitoare, să simt miros înţepător de măruntaie coapte!

Căutaţi lumina în obscur, cadavre putrezite? Dacă mai ridicaţi fruntea semeţe, vă trântesc în sicriul iluziilor voastre şi vă îngrop în ţărâna nefiinţei, să vă smulgeţi unghiile în cuiele scândurilor când se înfruptă viermii!

Nu mai căutaţi să staţi unde nu v-a fost locul! Nu mai încercaţi să vă aşezaţi pe scaunul croit anume pentru un singur suflet! Stăpâniţi-vă pornirile şi vorbele! Căci de nu, vă scuip în veşnică uitare, ca pe nişte dejecţii purulente!