Cândva în adolescenţă, un prieten drag cu intenţii iniţiatoare îmi explica că trupul unei femei este ca un Stradivarius: dacă ştii cât să întinzi corzile şi cum să le mângâi cu arcuşul anume adaptat pentru vioara respectivă, vei fi negreşit răsplătit cu acorduri Dumnezeieşti. În The Thrill is Gone, interpretat live la Montreux, vedem femeia în ipostaza chitării, şi pe BB King făcând dragoste cu ea într-un moment de inimaginabilă pasiune. Pierdut într-o stare de extaz pe care văzând-o devii inevidabil invidios, King îşi ciupeşte doamna fără să o privească, neputându-şi stăpânii reacţiile pe care aceasta la rândul său i le provoacă. Aşezat nonşalant pe un scaun, emanând confortul specific individului aftat în elementul său, maestrul ne înfăţişează arta creată şi savurată în acelaşi timp, transmiţând simultan două emoţii ce rar se regăsesc împletite atât de şarmant: conştiinţa de sine în momentul creaţiei şi plăcerea orgasmică, dominatoare, în momentul savurării. Creatorul, cu sprâncenele arcuite a superioritate, ştie exact ce face cu corzile chitării şi cu corzile vocale, priceperea pe care şi-o cunoaşte permiţându-i o abordare jovială, chiar ştrengărească. Consumatorul, cu ochii închişi a detaşare, îşi lasă întreg trupul în controlul suspinelor metalice, subjugându-şi parcă şi sufletul muzicii ce îl duce în altă lume.
Ca orice act sexual cu o pronunţată latură emoţională, punctul culminant reprezintă o implozie de energie în mijocul celei mai intense transe, când King în toată măreţia gabaritului său smulge ultimul geamăt ascuţit; însă o face elegant, discret, prea absorbit de trăirea interioară pentru a mai lăsa locul unei manifestări evidente. Gestul de orgoliu care încheie spectacolul, reamintind tuturor că înainte de consumator există creatorul, şi deci chitara nu face artă de capul ei, rămâne să fie descoperit de fiecare din voi.
http://www.youtube.com/watch?v=ecRPmSCcoKU
ReplyDelete