Despre triunghi

Am putea vedea unghiul ca o împreunare a două laturi care împărtăşeşc în punctul comun aceeaşi perspectivă. Dacă adăugăm încă o latură, ne vom afla în faţa unui triunghi: trei laturi, trei puncte comune, trei perspective.

Latura adăugată primelor două va sta la baza lor, limitând inconştient deschiderea unghiului pe care ele îl formează. Astfel, latura adăugată vine să schimbe forma în ordinea ei naturală, împreună cu regulile de calcul. Va crea două noi unghiuri, îşi va alege modul în care se raportează la laturile primordiale, nereuşind însă niciodată sa cuprindă, măcar tangenţial, punctul comun pe care acestea îl formaseră încă de când renunţaseră la paralelism. Dacă a treia latură ar fi fost în schimb bisectoare, ar fi sfârtecat punctul de vedere al primelor două laturi, împărţind de la început povestea lor în două unghiuri congruente. Însă în rolul său de a treia latură la triunghi, nu poate decât să privească inert povestea. 

Dacă o mână divină are plăcerea ludică de a apuca prima şi a treia latură, strângând unghiul dintre ele, cea de a doua latură se va micşora în mod precipitat, se va arcui şi va sări din triunghi. Rămâne astfel din nou doar un unghi, diferit faţă de cel iniţial. Cele două laturi rămase se vor apropia din ce în ce mai mult, până aproape să se confunde, formând împreună o dreaptă nesfârşită. Fiind însă semidrepte oricum altfel decât identice, laturile se desprind chiar înainte de confundarea lor, rămânând fără punct comun şi fără perspectivă împărtăşită. Şi care pare atunci să fie consecinţa imediată a formării unui triunghi? Eventual paralelismul inevitabil la care ajung toate laturile sale... 

Cum se traduce o lecţie abstractă de geometrie imaginară în viaţa de zi cu zi? Se traduce în dans şi în două personaje statice căutând o cheie. Se traduce în foi cerate, carioci şi semnături. În cine semi-preparate şi suflete căutându-se unul pe altul. În chemări de pe malul Dâmboviţei şi în balcoane închise. În sărbători şi posturi împărtăşite. În icre de ştiucă şi fum de narghilea. În călătorii cu metroul şi în zăpada de sub maşini. În scrisori, în căni de ceai şi în canapele extensibile. În „Schimbarea”, „Alegria!”, „Ţi-ai da viaţa pentru o amintire?”, „Perversitatea cuvântului”, „Despre vânt”, „Miros de Crăciun”, „Vreau!”, „Doină” şi în „Hymnus Libertatis”. Dar mai presus de toate, se traduce în „Aşteptând pe scena vieţii”.