Aerul cumpănit este favoritul meu, pentru că este reprezentat de cumpănă şi cumpăna sunt eu. Iar dacă eu sunt cumpănă şi aer, atunci parte din mine este şi vântul. Vântul care mă mângâie, vântul care mă doare, vântul pe care îl iubesc şi care mă urăşte, vântul de septembrie...
Odată, într-un septembrie, vântul m-a îmbrăţişat şi a tremurat cu mine la pieptul meu. M-a luat de mână şi m-a dus pe malul lacului, lângă salcia pe care o iubesc dintotdeauna. M-a lăsat un pic liniştit şi m-a izbit apoi cu toată puterea lui. M-am ridicat, mi-am desfăcut braţele a aripi şi am lăsat vântul de septembrie să mă pătrundă în suflet şi în trup. Mă şfichiuia întărâtat, se arăta în toată forţa sa, spunându-mi parcă „Eu sunt vântul tău, orbule!”. Îmi tăia respiraţia, îmi asmuţea inima, îmi intrerupea şirul gândurilor, îmi rupea muşchii şi oasele, lăsându-mă grămadă diformă de suflet dezbrăcat. Îmi desluşea mistere, îmi lumina căi, îmi dezlega enigme. Vântul era parte neconştientizată din mine, l-am recunoscut atunci ca fiind eu însumi, pentru totdeauna.
De atunci, vântul de septembrie a fost mereu parte din mine şi m-a purtat peste tot. Printre cuvintele pe care le-am citit şi le-am scris, prin sălile de teatru şi culise, prin cabine şi săli de repetiţie, prin atelierele de pictură cu ţigări stinse pe jos sau de lângă dormitor, printre oamenii lui Dumnezeu, prin zăpada rece şi prin nisipul fierbinte, prin balcoane privind munţi şi prin terase îmbrăţişând oceane, prin pieţe şi bazare, pe cărări necunoscute şi pe drumuri mult umblate. Mai presus de toate, vântul de septembrie m-a purtat pe aripi de vis, spre năzuinţe îndrăzneţe, spre speranţe şi aşteptări, spre dorinţă fierbinte, spre sete nepotolită.
Îmi asum vântul, pentru că am ştiut de la prima adiere la ce mă înham. Nu la povară, ci la eliberare. Şi dacă vântul mă va viscoli detaşat, eu mă voi lăsa mângâiat de caldă briză în ataşamentul meu. Căci va fi veşnic parte din mine vântul de septembrie şi mă va purta negreşit oriunde voi merge.
No comments:
Post a Comment