Cararea

Fara vreo forma anume, aparent fara vreun inteles, deranjant de ostentativ, mi-au intretaiat privirea doua stanci pravalindu-se in ocean. Natura firii mele ma impinge sa le inteleg, sa ascult ce trebuie sa imi spuna… Insa nu au vrut cu nici un chip sa imi spuna ceva!

Ma afund in fotoliu si in ganduri, le invaluiesc in fum de narghilea, lasandu-le sa reapara timid cu invatatura, insa tot nu au vrut sa ma invete nimic. Inchid ochii, imi las sufletul dezmierdat de muzica, si deodata le strafulger cu o o privire neasteptata, care tot nu reuseste sa sfarame macar o bucatica de sfat. Dezamagit si plictisit, ma impac cu gandul ca stancile nu au dispozitie sa vorbeasca cu mine in seara asta, si imi intorc privirea.

Luna este insangerata, probabil julita de norii dintre care incearca sa scape. A trasat pe oceanul intunecat o carare tremurand a sclipiri misterioase, care parca ma imbie sa ma afund cu toate gandurile mele in mirajul ei sarat. 

Si totusi imi este frica. O frica pe care nu am mai cunoscut-o pana acum… Am sarit de zeci de ori in cararile de apa ale lunii, fara ezitare. Am inghitit galeti intregi de apa sarata, chiar am respirat apa de atatea ori, si totusi niciodata nu mi-a fost frica! Uneori, cararile au incercat sa ma piarda in adancul lor, alteori eu insumi am simtit vreau sa ma las pierdut, ca nu mai pot continua, dar mereu luna mi-a dat putearea sa ies teafar.

Insa aceasta carare luceste altfel… Luceste parca pentru ca ma uit la ea, nimeni altcineva din jur nu ii vede fiecare unduire, nu ii intelege directia. Ma cheama cu o forta nemaintalnita, si asta ma sperie. De fiecare data cand imi adun curajul sa fac un pas inspre ocean, cararea parca paleste, ma descurajeaza pe neasteptate, si asta ma sperie si mai mult. Cand ma retrag, parca luceste cu o forta si mai mare, si asta ma ingrozeste.

Ma asez cuminte pe mal, la o distanta suficienta cat sa ma simt in siguranta, si imi las gandul sa zboare. Ma trezesc in cateva clipe vorbind linistit cu cararea… Imi deschid sufletul, o las sa priveasca in cele mai ascunse cotloane, impartasesc cu ea vise, dorinte, aspiratii… Pe masura ce vorbesc, lucirea devine din ce in ce mai imbietoare, parca sufletul meu anima valurile. Cararea tresare parca mai puternic tocmai la ce arde mai mult in sufletul meu, ca si cand luna ar fi asternut-o pe ocean numai pentru mine, si numai eu as fi cel care o poate parcurge pana la capat.

Luna se ridica din ce in ce mai sus pe cer, si deodata cararea ei parca se linisteste, parca se raspandeste ca o ceata dulce care vrea sa se aseze mai confortabil in inima mea. Intocmai precum o femeie frumoasa de negrait, care isi alunga parul lung si negru de pe frunte cu o miscare de o gratie bulversanta si isi lasa capul sa se odihneasca pe bratul chaise longue-ului, m-ar privi prin intuneric cu niste ochi in care m-as rataci fericit pentru totdeauna, la fel si cararea lunii ma zapaceste cu lucirea ei din ce in ce mai vie si mai intinsa. Fiecare muschi din corp si sufletul insusi mi se arcuiesc pana ma dor toate, si realizez cu putina urma de ratiune pe care o mai pot aduna ca aceasta carare ma stapaneste ca niciuna pana acum. Simt si stiu ca este cararea mea, ca daca ma las purtat de ea voi afla la capat indeplinirea pe care nu o mai cautam de mult. Insa nu mai pot face nici cea mai mica miscare, sunt tintuit locului de cate un piron in fiecare mana si cate un piron in fiecare picior: dragostea, fericirea, mirarea si entuziasmul. Nu pot pasi pe cararea lunii…

Disperat, intorc capul fara intentie spre cele doua stanci. Le-am inteles pe neasteptate mesajul: incapatanarea de a nu vorbi cu mine. Incapatanarea! Am in fata cea mai imbietoare carare pe care mi-a artat-o luna, si ma voi cufunda in ea fie ce-o fi! Ma smulg din piroane, si parca odata cu carnea sangeranda mi se sfasie si sufletul de durere. Cad in genunchi fara respiratie, si ridic ochii inlacrimati spre cer. Luna, inca la fel de sangeranda ca mine, imi spune ca imi va asterne cararea si maine, si poimaine, si mereu, pana ma voi arunca in valurile ei spre a deveni unul cu ea si pentru a nu mai iesi niciodata.

Frica si durerea au facut pe data loc linistii si increderii. Fiecare pas pe care il voi face spre carare imi va bucura sufletul la fel ca fiecare pas pe care il voi face prin mijlocul cararii. Si tot luna va fi cea care imi va spune cand este momentul sa ma arunc, sa devin ceea ce trebuia mereu sa fiu: calator pe cararea mea, cufundat in apele vietii frumoase.