Ţi-ai da viaţa pentru o amintire?

„Te superi dacă vorbim mai încolo? Trebuie să scriu!” ... şi am închis grăbit, întorcându-mă la emoţiile mele. Ce fericire devastatoare în explozivitatea ei ridică soarele arzător în sufletul meu, contrastând necuviincios cu tristeţea în care se încovoaie vârful pomului sub ploaia rece de afară! Cu mult înainte să pun mâna pe telefon, zburasem cu gândul în trecutul unde s-a născut întrebarea ce s-a încăpăţânat să nu-şi găsească adevăratul răspuns decât recent, într-o îmbrăţişare...

Întrebarea s-a născut pe vremea când mirosea a Crăciun. Înconjurat fiind atunci de suflete frumoase, am trăit nişte momente fără egal, atât în puritatea cât şi în intensitatea lor. Noţiunea timpului dispăruse cu desăvârşire, la fel ca orice urmă de raţiune, rămânându-mi doar să îmbrăţişez pe negândite tot ce mi se oferea. Şi părea că mi se oferă mult peste puterile mele, eu zăcând în colţul trăirilor interioare, dărâmat de nesfârşite şi dulci lovituri de iubire. Pentru moment uitasem rolul meu de spectator ce nu avea voie să aplaude şi priveam vrăjit fiecare mişcare, ascultam pierdut fiecare replică, înghiţeam în delir fiecare emoţie. Nu mă mai interesa ce nu aveam şi ce nu voi fi avut vreodată, fiindcă atunci nu îmi mai trebuia nimic. Totul era acolo, în toată forţa şi splendoarea, şi nu mai puteam face nimic altceva decât să primesc.

„Aici miroase... a Crăciun!” a spus apăsat, izbindu-se neputincios de atmosfera încărcată. Am iubit atunci nebuneşte acel suflet, însă deja mă smulsese din starea în care eram şi mă aruncase cu nepăsare crudă înapoi în fatalitatea raţiunii. Am realizat că nu pot aplauda, am realizat că nu pot decât privi, şi poate nici extazul de mai devreme nu era dreptul meu... În acel moment s-a născut întrebarea: „Ţi-ai da viaţa pentru o amintire?”. Iar acel miros de Crăciun a răspuns instantaneu şi sec: „Da!”. Da, pentru că era doar o amintire şi aşa era firesc să fie...

Vremea care a trecut de atunci a confirmat de nenumărate ori răspunsul, făcându-l parte din mine. Totul până într-o zi când o îmbrăţişare disperată mi-a rupt oasele şi mi-a strivit inima cu fiecare respiraţie frenetică şi sacadată. Aplaudam atunci ca un nebun, îmi frângeam palmele cu bruatlitate pentru fiecare scenă ce se desfăşurase dinaintea mea de când începuse spectacolul. Două trupuri se izbiseră, pierzându-şi suflul, pentru ca un suflet să intre într-altul şi să alunge din nou raţiunea din el. Şi ce frumos sentiment să realizezi că nimeni şi nimic nu va mai schimba asta vreodată! În acel moment am realizat că mirosul de Crăciun a minţit... Nu! Nu merită să îmi dau viaţa pentru o amintire! Şi acest adevăr mi se confirmă neîncetat de atunci, căci fiecare îmbrăţişare este cu mult mai strânsă decât prima şi toate cele dinainte...

Nu voi schimba niciodată emoţia zilei de azi şi a celor de mâine pentru o amintire, fie ea şi cea mai frumoasă din câte am. Şi nici nu voi mai lăsa raţiunea să stea în calea emoţiilor, fiindcă voi găsi mereu răspunsuri greşite la întrebări care nu ar trebui să existe... Am atâtea alte lucruri pe care pot şi pe care este bine să le raţionez, nu trebuie să îmi murdăresc şi sufletul cu asta. În fond voi fi mereu ceea ce sunt: o fiinţă eminamente „pragmatică”...