Vânătoarea de sirene

Vânez la sirena asta abjectă de vreo săptămână. Să tot fie vreo săptămână cred... Nu mai ştiu precis, că am ieşit la vânătoare în fiecare seară şi am cam pierdut şirul...

Prima oară am văzut-o în cadrul unei consfătuiri de rang înalt a membrilor fondatori. Eram adunaţi toţi, oameni de vază pictată manual, la bodega lu’ Costică. Ne tăvăleam silenţios care pe unde apuca: pe canapea, pe covor, prin fotolii, pe spătarul canapelei îmbrăţişând peretele... Chinuiţi aprig de adâncimea inteligenţei noastre, atât notorie cât şi fără precedent, discutam despre teleenciclopedie. Pe tot parcursul conversaţiei, tipa ce făcuse relevelionul cu treij’de inşi care au jucat poker pe dezbrăcatea în timp ce ea dormea beată, ne făcea zelos galerie. Atmosfera o mai apostrofa când şi când, spre deliciul înţelepţilor de noi, ce ne zguduiam nemişcaţi de râs frenetic.

Se mai trezea câte un eretic să se întoarcă de amorţeală, producând panică de zile mari şi teroare printre ceilalţi. Şi cum şedeam noi liniştiţi, dă buzna cu mare tămbălău bartai balauru’, spumegând de furie şi lăcrimând de nervi. Cică îl deranja tropăitul nostru în timp ce el contempla frumosul dedesupt. Care tropăit când noi nu ne clintisem de zile întregi?! Ce ţi-e şi cu balaurii aştia, parcă n-au stăpân...!

Mă rog, am lăsat balaurul în socoteala lui şi noi ne-am întors la ale noastre. Încercând să identificăm centrul răzleţ al unui cerc întrepătrus, tocmai când prinsesem un pic de curaj şi ne căzneam să ne apopiem unii de alţii ca să avem toţi ceaiul la îndemână, apare precis în mijlocul nostru sirena. Era frumoasă, ipohondră şi turbată. În spatele ei apare imediat Lancaster Agârbiceanu care şuiera la noi printre dinţii căzuţi să nu ne atingem de ea, că suferă de papile gustative. Le luase chiar de la el cu ceva poveşti în urmă. Însă nu îl băgam în seama, eram fermecat de sirenă, de obrăznicia cu care mă ispitea, mă atrăgea în mreaja perfecţiunii ei, voind să mă piardă în prăpastia nebuniei. Trupul ei perfect în frumuseţea sa ascundea cele mai savuroase orori imaginabile, tot ce este mai rău pentru sufletul unui om. Când am întins mâna să o apuc de coadă şi să o vâr în buzunarul egoismului meu, a dispărut în ceaţa cruntei dezamăgiri. Mi-am înfipt atunci mâna în miezul ambiţiei şi am jurat să o vânez necontenit.

Zilele ce au urmat am rătăcit ca un nebun în căutarea sirenei. Am umblat multe locuri şi mi-am făcut mulţi prieteni. Într-o seară am stat de vorbă cu nişte pictori de icoane, supăraţi nevoie mare că, vezi Doamne, ei nu mai sunt artişti, ci meşteşugari. Au dispărut repede să caute arta printre pietrele de râu şi vopseaua cu ou. În altă seară, m-am nimerit lângă Salvador Dali, masturbat mental de Gala în timp ce asculta o arie specială de Nietzsche şi îşi admira sticluţa de parfum dintr-un bec de bliţ. M-am simţit în plus, deci am dispărut subit. Altă dată am nimerit lângă un câine subnutrit ce în numele artei postmoderne stătuse legat de perete până s-a plictisit şi s-a hotărât să facă o baie în acvariul imens în care se macera punga cu gunoi. Am mai nimerit din întâmplare lângă Donatien, care bombănea siderat de faptul că ceea ce fusese pentru el manifestarea unui descreierat libertin este acum premiat pe post de artă şi valorează bani buni. Şi multe alte grozăvii am mai întâlnit, dar nici urmă de sirenă.

Hotărât să renunţ, mă plimbam agale într-o seara împreună cu Adso şi William prin abaţie, când mă sună stăpâna pisicilor şi îmi vinde un pont despre sirenă. Sar instantaneu în uniforma de comando şi mă aventurez viteaz spre castelul cu centrală termică proprie. Mari grozăvii s-au arătat ochilor mei la castel...

Hercule trona mândru pe braţul canapelei după ce îşi încordase pectoralii şi strânsese recolta din spatele gardului. Restul adunăturii de derbedei tundeau peluza în sufragerie, râzând dement şi balotând închipuiri. În colţul camerei, o scroafă japoneză gestantă, potrivită ca dimensiuni, tocmai ce fătase 132 de micro-porci, cu tot cu codul de bare lipit pe buca stângă. Unul dintre micro-porci, îndesat într-o ceaşcă de ceai şi purtând ochelarii lui Woody Allen, emana sex-appeal şi se prăpădea de râs urmărind viţelul panda ce făcea vocalize la peria cu ventuză din bucătărie. Atmosfera era ca de obicei peste tot, taxând sever orice greşeală a derbedeilor cu umorul său savuros. 

Pe hol era un du-te vino: doi cretini căutau amanta pluralului de la telecomandă, o şleahtă de înţelepţi polemizau pe marginea diferenţei dintre Crăciun şi Paşte, un pedofil sfrijit propovăduia fânul, un cetăţean vrednic îşi căuta injectoarele să cânte la ele, un moş îmbibat bine încerca să bea dintr-un telefon mobil; o speriată anorexică făcea spectacol încercând să umfle un balon şi ţipa că nu-ştiu-cum apucă ea nu-ştiu-ce de cap si o bagă nu-ştiu-unde. Mare bâlci ce era pe hol, frumos da’ nu prea, şi toţi păreau adânc revergoraţi.

Şi cum stăteam eu cu adunătura de derbedei şi contemplam, iaca ce se iveşte din senin în spatele meu sirena. Mai ipohondră decât mi-o aduceam aminte, mai turbată ca niciodată, cu papilele gustative mai imflamate şi mai ostentativ expuse decât credeam că se poate, ţinând de păr capul fără trup al lui Lancaster Agârbiceanu, rânjea sfidătoare. În ciuda decorului şi a atitudinii mai mult melodramatice decât înfricoşătoare, părea cuminte, isteaţă şi curăţică. Nu m-am lăsat înşelat însă de această iluzie, ci fiind în acel moment perspicace tare de tot, am văzut dincolo de ea, până în adâncul răului şi murdăriei din sufletul sirenei. Am zvâcnit ca o fiară de necontrolat şi am apucat-o de gât, am izbit-o cu capul de toţi pereţii (4 la număr, dacă îmi aduc bine aminte camera), am desolzit-o şi am făcut-o borş.

Întorcându-mă victorios în sufragerie şi lasând la uşă comunitatea de nebuni ce se pregăteau să creeze o religie pe seama sirenei, m-am împiedicat de o imensitate de cufăr pe care îl adusese sirena cu ea şi de care uitasem cu desăvârşire. Am sfărâmat lacătul ruginit cu o privire tăioasă şi m-am uitat în cufăr. Pe fundul lui tremura speriată o buburuză. M-am îndrăgostit de ea pe loc, nebuneşte, pentru totdeauna. Buburuza a facut ochii mari şi umezi, mai să se topească şi ea de dragoste, şi a sărit cu toate petele ei direct pe mustăţile motanului. Şi în acel moment au dispărut toate şi toţi din cameră, din tot castelul, până şi camera şi castelul au dispărut, iar motanul s-a căţărat pe un nor sub formă de viaţă, pe care dansează cu buburuzica lui.